Cel mai coerent și mai credibil candidat la președinția Federației Române de Fotbal, Răzvan Burleanu, și-a făcut public punctul de vedere vizavi de renta viageră de 5000 de euro care i se pregătește lui Mircea Sandu. O radiografie tăioasă a perioadei în care cel supranumit ”Nașul” a adus fotbalul românesc pe marginea prăpastiei, pe care v-o prezentăm integral.
Zilele acestea am văzut pe site-ul Federaţiei (care arată tot mai mult ca un blog al preşedintelui FRF) confirmarea prin care domnul Mircea Sandu recunoştea că va accepta renta viageră de 5.000 de euro pe care o consideră „un gest corect”.
Trebuie să recunosc că m-a surprins. Mă aşteptam ca preşedintele Sandu, cu abilitate, să infirme zvonul demonstrându-ne că este un domn şi o persoană generoasă. Ce să facă dumnealui cu 5.000 de euro când oricum are o avere probabil mai mare decât ar putea-o justifica din venituri? Dar nu s-a întâmplat aşa, caz în care întrebarea rămânea: pentru ce 5.000 de euro pe viaţă?
Mi-am zis atunci că ar trebui să adopt judecata strâmbă a preşedintelui FRF ca să pot înţelege „meritele”. Şi mi-a ieşit. Plăteşte Federaţia sume fabuloase de bani pentru contraperformanţă sportivă? Plăteşte. A încheiat contracte neperformante în defavoarea Federaţiei? A încheiat. Au luat băieţii deştepţi de pe la birouri prime de calificare mai mari decât jucătorii? Au luat. S-au retras sponsori importanţi şi fotbalişti de la echipa naţională? S-au retras.Este FRF de câţiva ani pe deficit financiar? Este. Sunt centrele de copii şi juniori, cluburile din ligile inferioare, cele de fotbal feminin şi futsal la limita supravieţuirii? Sunt. A reuşit să facă din Federaţia Română de Fotbal o ruină provincială pierdută în timp şi uitată de lume? A reuşit. Şi câte şi mai câte grozăvii…
Dezvoltare? Inovaţie? Principii? Performanţă? Mofturi, mon cher! Aiureli pentru naivi.
Apoi mi-am dat seama că pentru toate „binefacerile” a tot fost plătit. Deci întrebarea îmi tot revenea: pentru ce 5.000 de euro pe viaţă ca „preşedinte de onoare” când faptele l-ar trimite, de fapt la stâlpul infamiei din piaţa publică? Nu zicea că se retrage?
Iar am adoptat judecata strâmbă a preşedintelui FRF şi am reuşit să-i înţeleg percepţia de sine faraonică, plăcerea de a se vedea numit „preşedintele etern”, ca în Coreea de Nord. „Marele cârmaci”, „geniul fotbalului românesc”, „el însuşi” sau mai ştiu eu ce.
Dar tot era ceva care nu se lega. Însă brusc am intrat pe făgaşul dumiririi pornind de la cunoscuta poreclă de „Naşul” a domnului Mircea Sandu. Ei bine, aceasta nu are nicio legătură cu celebrul Goodfather din romanele cu mafioţi italo-americani, ci are un conţinut mult mai prozaic, tipic românesc. Să mă explic. Unul dintre motivele pentru care CFR Călători este pe ducă ţine tot de „năşie”. Controlorul de pe tren e cel care ar trebui să vegheze ca cei care folosesc serviciul de cale ferată să şi plătească pentru el, ca instituţia să nu fie păgubită. Însă unii controlori sunt de fapt „naşi”. Adică: ei îi acceptă şi colectează de la toţi cei care vor să meargă pe blat. Perspectiva „naşului” e simplă: eu îţi fac un serviciu, iar tu trebuie „să dai dreptul”, pentru că „e un gest corect”. Şi o vor ţine tot aşa, fiecare cu interesul său, până ce compania va da faliment.
De blat se pregăteşte şi Naşul Mircea Sandu. Am văzut cu toţii când domnul Gheorghe Popescu i-a prezentat ca făcând parte din echipa sa pe locotenenţii domnului Sandu, toxicul Adalbert Kassai şi Dumitru Mihalache, toţi trei aparţinând acelei categorii maligne a oamenilor din fotbal care au folosit acest sport doar pentru a extrage beneficii personale.
Ca orice „naş” prevăzător, are grijă ca parte a blatului să fie persoane care au vulnerabilităţi: fie că statul îi urmăreşte penal sau au probleme financiare serioase (Gheorghe Popescu), fie că se află în conflict de interese (Gheorghe Hagi, chiar dacă nu este remunerat, poziţia decizională creează situaţia de conflict de interese), fie că încurajează nepotismul fiind în aceeaşi echipă tată şi fiu (Cristian Bivolaru şi Octavian Bivolaru) sau că omul de PR al domnului Popescu este transformat (Mihai Neguţ) în marele reprezentant al unei firme care ar trebui să acceadă la poziția de partener de marketing al FRF în urma unei licitații publice și nu ca urmare a unei relații prestabilite, bazată pe interese personale.
Iată pentru ce îşi ia Naşul „dreptul” şi i se pare „un gest corect”, deşi trenul este pe linia moartă şi fără combustibil. Omul permite urcarea în tren a echipei Popescu. Domnul Mircea Sandu rămâne conductorul necontestat încadrat de cei doi locotenenţi ai săi (Kassai şi Mihalache) care să-i ţină bine în mână pe călătorii plătitori, iar notorietatea noilor pasageri (şi doar atât) ar urma doar să genereze basmul de adormit publicul.
Pentru că domnul Preşedinte Mircea Sandu ocoleşte răspunderea vorbind mereu de autofinanţare, aş dori să să fac cunoscut publicului următoarele lucruri: Federaţia Română de Fotbal este o instituţie de utilitate publică şi interes naţional care foloseşte simbolurile României şi care ar trebui să se afle în slujba societăţii româneşti, dând socoteală pentru activitatea sa. Autofinanţarea nu trebuie să fie echivalată cu risipa iraţională şi bunul-plac decizional. FRF nu ia bani de la stat nu din mărinimie, ci pentru a evita controalele Curţii de Conturi întrucât, dincolo de eternul subiect al antrenorului echipei naţionale, Federaţia Română de Fotbal înseamnă contracte de achiziţii, contracte de mentenanţă şi servicii, contracte pentru construcţii, contracte pentru transport internaţional, contracte de cazare şi logistică etc. Nimeni nu ştie cu cine sunt încheiate şi cu ce costuri. Nimeni nu ştie cu adevărat care este amploarea dezastrului de la FRF şi cât de mult ar ar fi putut face un manager inteligent pentru această instituţie, dacă „epoca de aur” Sandu ar fi apus din timp. Cât vom mai suporta mizeria şi jaful? Asta depinde doar de noi şi de aceea vă invit să promovăm împreună schimbarea totală.
Răzvan Burleanu