Doliu în fotbalul băcăuan / A murit Vasile Șoșu

Fotbalul băcăuan a suferit marți o grea pierdere prin decesul prematur al lui Vasile ”Lică” Șoșu, la numai 56 de ani. Vă prezentăm un material realizat de colegul Leonard Popa cu fosta glorie a fotbalului băcăuan în luna mai a acestui an.
“Născut la Bacău, la 16 martie 1956. In copilărie, ar fi vrut să practice handbalul, dar profesorul său de educaţie fizică l-a îndrumat spre fotbal. Aşa a ajuns printre juniorii echipei Letea, având şi exemplul fratelui său mai mare, Nelu, cunoscut microbiştilor, în calitate de fotbalist. De la Letea, V.Şoşu trece la Sport Club Bacău şi, la numai 16 ani, debutează în Divizia A, într-un meci cu Steaua, la Bucureşti. Era în echipă cu monştrii sacri ai fotbalului local, Ghiţă, Dembrovschi, Rugiubei…
Datorită clarviziunii în teren, V.Şoşu se face repede remarcat pe postul de mijlocaş, fiind selecţionat în lotul naţional de juniori (5 selecţii), apoi, în lotul de tineret al ţării (27 selecţii). In întreaga sa carieră fotbalistică, a jucat doar la S.C.Bacău, deşi a avut o sumedenie de oferte, care mai de care mai tentante (“Nu mi-am dorit niciodată să plec de la Bacău”). După absolvirea Facultăţii de Educaţie-Fizică în oraşul natal, a continuat să joace până la 28 de ani, când datorită unor accidentări repetate, a fost nevoit să abandoneze activitatea competiţională. S-a dedicat,în continuare, antrenoratului, pregătind juniorii, şi “tineretul” Sport Clubului… De curând, a fost numit vice-preşedintele clubului băcăuan, ocupându-se în noua calitate de toate problemele care ţin de echipa de fotbal. Este căsătorit şi are o fetiţă de 7 ani. In ciuda trecerii timpului, V.Şoşu a rămas acelaşi om ambiţios şi optimist, dornic să facă totul pentru afirmarea fotbalului băcăuan. La 34 de ani, are şansa de a fi în ipostaza omului potrivit la locul potrivit…”
Rândurile de mai sus le publicam în ziarul local în urmă cu mai bine de 20 de ani…Intre timp, lucrurile s-au mai schimbat. Nici Sport Clubul nu mai există. V.Şoşu a plecat de la stadion, într-o zi de marţi, ora 8.00, şi nu s-a mai întors niciodată. Cei care s-au împroprietărit cu echipa după ’89 nu mai aveau nevoie de nume care să le amintească de alte vremuri..Spălarea memoriei începe cu înlocuirea numelor importante. Ultimii ani din cariera profesională, fosta glorie a fotbalului băcăuan i-a petrecut ca profesor la o şcoală rurală. Astăzi, este un pensionar liniştit, cu răspunsuri amabile la toate întrebările.

Neconvenţionale, de-a lungul timpului

-Lică, cine te-a “scos” din iarbă? Tonca, de la Jiul?

-Nu. Gogu Tonca avea alt stil. Nu te curăţa de tot…Dădea ca la Miliţie, fără să se cunoască. Resimţeai doar 90 de minute, cât dura meciul. Asta, dacă nu-i înţelegeai situaţia specială, pe care ţi-o prezenta limpede înainte de meci, la intrarea pe gazon. “bă, băiatu’, lasă-mă să-mi câştig pâinea…Am patru guri de hrănit acasă…”. Pe mine, m-a terminat Agiu, de la Steaua…

-Rugiubei?

-Mare jucător! Păcat ca s-a stins atât de repede. A avut momentul său de graţie, când băgase spaima în toţi portarii primei divizii. Marca meci de meci, puştii oraşului îşi scriau pe tricouri doar numărul 9, numărul lui. După un timp, nu mai înscria decât prin cârciumi şi a plecat acasă, la Bucureşti, fără să mai joace pe undeva, desi oficial fusese transferat la Rapid, Odată, când am avut meci în Capitală cu lotul national de tineret, m-am pomenit cu el la hotelul unde eram cazaţi. A insistat să merg cu el, la un restaurant. Am fost, am stat amândoi la o masă, până când a venit altul, i-a comandat nu ştiu ce şi el m-a abandonat fără să-mi spună nimic, nici măcar salut! Aşa ajunsese în ultima parte a vieţii cel mai mare golgeter din istoria clubului băcăuan…Intr-o zi, l-au găsit mort în mijlocul străzii.
-Chitaru?

-O mare speranţă, neconfirmată. A debutat foarte de tânăr. Viteza foarte bună, centrările aproape perfecte, în regim de viteză, l-au adus în centrul atenţiei. L-a luat Dinamo, pentru că avea nevoie de un înlocuitor pentru Lucescu. După jumătate de an, s-a întors la Bacău, vlăguit. Anturajul prost în care fusese introdus i-a scurtat anii de performanţă. Imi aduc aminte că în ziua în care trebuia să plece la Bucureşti plângea ca un copil. Se gândea numai la ce va face soţia rămasă la Bacău. Viaţa lui agitată a continuat şi după ce s-a lăsat cu totul de fotbal. Nu cred că a sfârşit, asa cum a apărut în ziare, pentru a da o notă de dramatism situaţiei sale. Chitaru nu era omul care să-şi pună singur capăt zilelor. Mai mult ca sigur, a fost victima unui accident nefericit.

-Constantin Anghelache?

-Extrem de sever. Te lua la palme şi la 6-0 pentru noi, dacă nu-i respectai indicaţiile tactice. Pe mine nu m-a bătut niciodată. Singurul care mi-a dat odată o palmă a fost Traian Ionescu.
-Ghiţă?

-Cu nea Aristică şi Duţan, am stat la masă. Mereu îmi dădeau să le mănânc prăjiturile.Ei le mâncau pe ascuns, în cameră.

-…Cele mai multe aranjamente?

-Cu Jiul Petroşani. Aranjam meciurile la scoruri spectaculoase, fără să ne accidentăm. Vreo două sezoane a venit la noi şi un jucător de la ei, Bădin. Şi-a făcut datoria, a dat un plus de forţă bărbătească apărării.
-Debutul?

-La 28 aprilie 1973, cu Steaua, într-un joc disputat la Bucureşti, când am câştigat cu 1-0. Doi adversari au sărit împreună la minge, s-au izbit cap în cap, balonul a ricoşat, şi Băluţă, scăpat singur de la mijlocul terenului, a înscris pe sub Narcis Coman. Apoi, ne-am apărat şi n-au avut ce să ne mai facă…In perioada respectivă, Steaua eliminase Barcelona din Cupa Cupelor, după 1-0 pe Nou Camp si 2-1 la Bucureşti. Toate golurile fuseseră marcate de Viorel Năstase, cel mai bun atacant român la vremea aceea. Păcat că nu ne-am folosit de el mai mult la Naţională.
-Nu, pentru că a cerut azil politic în Elveţia, prin 1980, când steliştii au jucat cu Young Boys Berna într-o competiţie europeană. De acolo, a plecat în Germania, unde a prins un sezon excepţional, devenind golgeter în Bundesliga, apoi în Italia, la Catanzaro. După aceea, nu a mai ştiut nimeni nimic despre el…

-Era perioada când fotbaliştii români se foloseau de orice prilej pentru a rămâne în Occident…Dan Coe, Marcel Răducanu, Sătmăreanu II sunt alte exemple. Campionatul intern avea, însă, suficiente resurse. Se juca tare. Fiecare echipă avea vedetele sale.

-Nu începuseră încă blaturile …

-Nu, până prin 1986, când Steaua a cucerit Cupa Campionilor, nu putea fi vorba de aşa ceva. Noi, oricum, devenisem echipa lui Dinamo…Steaua era, însă, însoţită în deplasări, de cele mai multe ori, de Valentin Ceauşescu. Practic, el conducea clubul. Valentin făcea transferurile. Boloni, de pildă, dacă nu era el, nu ajungea niciodată la Steaua, rămânea la Tg.Mureş. Nici la Bacău nu a vrut să vină, deşi după terminarea facultăţii de medicină, fusese repartizat aici. La un meci disputat acasă, cu Steaua, ne-am pomenit înaintea partidei, cu Valentin Ceauşescu în vestiar. Ne-a spus să o lăsăm mai moale, dar nu ştiu cum s-a întâmplat că Tismănaru a marcat împotriva indicaţiilor, de la mijlocul terenului. O minge păcătoasă care i-a păcălit pe bucureşteni, inclusiv pe noi, şi a intrat în poartă pe lângă Stângaciu. Ne-am speriat toţi şi în minutul următor ne-am dat din calea mingii toată echipa ca Steaua să egaleze…Cred că a fost pentru prima dată când spectatorii au simţit ceva…

-Regia era perfectă…Toată lumea înţelegea, însă, că Steaua, în calitate de câştigătoare a Cupei Campionilor, se putea impune oriunde, oricum…

-Erau înţelegerile cu cei de la Dinamo şi echipele pe care le păstoreau ei. Dar aveam şi noi “reciprocităţile” noastre, cu Piteştiul, Braşovul şi Jiul…Câştigam la Bacău, pierdeam la ei…

-Nu ne înţelegeam cu Politehnica Iaşi…

-Nu.Cu ieşenii nu ne înţelegeam niciodată.

-Nici atunci când i l-am dat pe Simionaş şi l-am luat pe Hriţcu?

-Simionaş, deşi era băcăuan, a vrut să meargă să facă facultatea acolo. Era tânăr, nu se anunţa marele jucător de mai târziu. Hriţcu a venit la schimb…

-Ai prins şi cea mai bună clasare din istoria clubului, un loc 4, prin 82-83…

-Da, atunci am participat în Cupa Balcanică. Am văzut toate ţările din jur. Am înţeles că realităţile comuniste erau diferite la alţii. Cel mai bine se trăia, exceptând RDG-ul,unde ajungeam mai mereu, întrucât Bacăul era înfrăţit cu Karl Marx Stadt, în Yugoslavia lui Tito. Era un Occident autentic. Nu le lipsea nimic. Acolo, la Novi Sad, am jucat pentru prima dată în nocturnă. Dar şi bulgarii erau cu mult peste noi. In magazinele lor găseai tot ce dispăruse din România.

-Albania?

-Ei, acolo, situaţia era diferită, era o altă lume. La graniţă, nu ne-au lăsat să intrăm nici măcar cu ziare româneşti, cu “Scânteia”. Publicaţiile noastre erau considerate periculoase pentru comunismul albanez. Aveau convingerea că în România anilor 80 libertatea era prea mare! Enver Hoxha izolase complet Albania în anii aceia, nu mai aveau relaţii cu nimeni, nici măcar cu URSS…

-Fotbalul te-a purtat cam peste tot…Ai ajuns chiar şi în China.

-Da, de două ori, o dată cu Naţionala de tineret, altă dată cu Sport Clubul…Aveau nişte stadioane superbe. Cu 30 de minute înainte de începerea jocului nu era nimeni în tribune. După aceea s-a umplut rapid şi în ordine.Vreo 50 000 de oameni sosiţi ca furnicile,la ora fixată de organizatori. Am văzut cam toată Europa, fără ţările nordice şi Italia.
-Te-ai retras la pensie de la o şcoala rurală. Copiii iţi cereau să le mai povesteşti din istoria fotbalului băcăuan?
-Nu.Nu mai e nimeni interesat de aşa ceva. Nici măcar cei din cancelarie. Habar-n-aveau că am jucat fotbal. Nu-i interesa decât dacă vine inspectorul în şcoală să le verifice planificările…

-Atunci, poate, i-ai învăţat câte ceva din tainele fotbalului. Erai un maestru al deposedărilor…

-La ţară, priorităţile sunt altele. Şcolile rurale nu mai constituie o bază de selecţie pentru nicio ramură sportivă. Acolo, orele de educaţie fizică încă se mai fac în bocanci. Multe lucruri de la noi se fac în…bocanci!

Leonard Popa

Foto: Irina Băcăoanu